Sa spun ca geneza trilogiei Predestinare genetica – care se deschide cu In singele tatalui – a fost un chin este la fel de fals cu a spune ca totul a fost extrem de simplu. Pentru ca a durat ceva. Din toate punctele de vedere. A durat mult pina sa incep sa pun pe hirtie povestea (mai exact, pe ecranul calculatorului).

A durat mult pina sa finalizez romanul si, da, a durat ceva pina sa-l public. Dar nu pot spune ca a fost greu, ba dimpotriva. A fost placut. Desigur, nu la fel de placut ca o multime de alte activitati (ii pot vedea deja pe obsedatii sexuali zimbind si da, le dau dreptate).

Prin liceu (a trecut ceva de atunci, e evident si pentru mine) am chiulit ca sa trag o fuga pina in oras – la cel mai propriu mod, caci orasul era la vreo cinci kilometri  – pentru a viziona Tacerea Mieilor. Nu stiam cu ce se maninca, dar auzisem ca era tare, foarte tare. Si, intr-adevar, asa a si fost. Foarte tare, frate (aceeiasi obsedati la care am facut referire mai devreme l-au botezat „Placerea Mieilor”)!

A fost primul film pe care l-am vazut care avea in centrul atentiei un criminal in serie (nu uitati, am facut liceul pe la inceputul anilor ’90, cind pina si un videocasetofon era o adevarata comoara la casa omului). Si m-a surprins faptul ca l-am simpatizat pe Hannibal Lecter desi, omeneste vorbind, nu ar fi trebuit s-o fac.

De mult ma chinuia talentul cu scrisul, dar atunci, abia iesit din sala, mi-am spus ca trebuie sa scriu un roman cu criminali in serie. Si, multa vreme, spus a fost. O promisiune frumoasa care, ani de zile, a ramas la acelasi stadiu, adica nimic. Pur si simplu, ideea nu voia sa vina, chiar daca o chemam. Si asta in ciuda faptului ca am inceput sa ma documentez despre criminalii in serie si am vazut si ras-vazut Tacerea Mieilor (nu pierd niciodata nici o ocazie sa-l revad) si cam tot ce se mai putea.

Degeaba. Inspiratia este un oaspete capricios care vine pe neanuntate si pleaca fara preaviz.

…Pina intr-o seara, acum vreo opt ani, cam dupa miezul noptii, cind, butonind telecomanda in cautare de ceva suportabil, am ajuns pe Discovery. Am prins ultimele vreo zece secunde dintr-un reportaj despre un criminal. Mai exact, am prins o  singura fraza. „…Din pacate, pledoaria avocatului nu a putut convinge juriul privind predispozitia genetica spre fapte violente a clientului sau. Prin urmare, acesta a fost condamnat la moarte”. Si bang! genericul de final (nu inainte de a se preciza pe unde e incarcerat, in ce fel de celula, chestii de-astea).

A fost scinteia care a aprins pulberea acumulata in ani si ani de zile. Predestinare genetica! Aveam un titlu. Aveam si personaje. Le stiam, le aveam pregatite din timp, dar nu gasisem inca o actiune onorabila. Si m-am apucat de scris. De la inceput am mers pe varianta cu trei parti. Sau trei carti. Sau trei volume. Adica o trilogie. De ce nu? Oricare varianta mi se parea posibila, numai trei sa fie.

Dupa ce am terminat primul volum (carte, parte, ce-o fi fost), am decis sa ma opresc. A fost punctul de cotitura in cariera mea de scriitor. Nu eram hotarat daca mai trebuia sa merg mai departe sau daca sa ma opresc. Pentru totdeauna. In fond, imi doream de multa vreme sa fiu scriitor, dar pina atunci m-am ales numai cu dorinta. Una este sa-ti doresti, cu totul altceva sa si poti. Cu totii putem scrie, dar de citit, uneori nici noi nu avem rabdarea s-o facem, sa ne recitim „capodoperele”. Si atunci cum sa cerem asta de la altii?

Cind am finalizat In singele tatalui, mi-am pus intrebarea: „Voi mai avea rabdarea sa pierd cite cinci-sase ore pe zi, scriind, citind si stergind intr-o veselie, doar pentru a mai adauga ceva in sertar?” (Sincer, aveam sertare pline de chestii incepute si lasate balta, mai am si acum). Si mi-am promis ca, daca Predestinare genetica nu va atrage atentia nimanui, voi lasa scrisul pe seama celor care se pricep. Adica voi abandona. Chiar asa.

Am facut rost de numarul de telefon al lui Michael Haulica si l-am sunat. El mi-a dat adresa de mail si i-am trimis primul volum. Asta, in conditiile in care  inca nu scrisesem nici macar un cuvint din cel de-al doilea sau al treilea. Si m-am pus pe asteptat.

Fara falsa modestie, am apelat la cel mai bun, la omul care poate alege ce e foarte bun de restul, la omul care stie, mai intii de toate, ce este literatura buna si ce anume nici macar nu se poate numi literatura, si, desigur, omul care poate face ordine in literatura SF de pe la noi (nu degeaba i se mai spune pe la colturi „Guru” sau „Torquemada”). Eram convins  (si sint inca) de faptul ca, daca o carte primeste avizul lui Michael Haulica, atunci merita citita. Pe data de 1 iunie 2006 m-am intalnit cu Mike la Bucuresti iar el mi-a spus… Ce mi-a spus, asta tine de el sa va spuna sau nu si voua. Dar puteti banui, cita vreme m-am asternut pe lucru. Si, dupa ceva timp, am scos-o la capat, timp in care am mai comis si Amendamentul Dawson.

Volumele doi si trei au venit simplu. Si nu prea. Au fost momente cind totul mergea bine, cind puteam scrie si zece pagini fara sa ma opresc, dar si saptamini intregi cind o singura expresie se lasa asteptata mai ceva decit Godot. Dar au venit.

…Si numele lui Dawson mi-a venit tot asa, de pe la televizor (petrec putin timp in fata ecranului dar se pare ca trag foloase zdravene de aici). Un reportaj (alt reportaj? obsedatii se vor intreba iar ce si cum) despre un orasel din Yukon, unde amatorii de ciudatenii puteau sa incerce senzatii tari si, mai ales, morbide pentru doar cinci dolari. Tari, de la taria alcoolului din „Sour Toe Cocktail”. Ei bine, si? Unde e morbidul? Pai, cum sa va spun, daca cei mai multi dintre noi nu dam inapoi in fata unui pahar de tarie (sau, si mai bine, a mai multora), nu cred ca sint prea multi amatori care sa bea un cocktail care contine, printre alte ingrediente, si un deget de om. De la picior (oare chiar conteaza asta?). Acum e destul de morbid? Ca degetu’ in cauza trebuie atins cu buzele. Nu insist asupra acestui „Sour Toe Cocktail”. Nu ma intrebati daca as bea sau nu asa ceva. Nu despre asta vreau sa scriu aici. Dar atunci mi-a venit ideea sa-mi botez astfel congresmanul. Dawson. Numele are ceva din savoarea unui deget de la picior, amputat si servit pe post de ingredient principal intr-un amestec de bauturi. Suna morbid, dar exista. Si orasul Dawson, si „Sour Toe Cocktail” si oameni ca Dawson. Doar ca oamenilor ca Dawson nu li s-a oferit inca portita sa schimbe lumea, asa cum se intimpla in cartile mele. Inca.

Ei, cam asta a fost geneza romanului ce sta sa plece la tipar. Ar mai fi, desigur, destule de spus, dar nu vreau sa ma intind pe un spatiu mai mare decat cartea in sine.

Post scriptum: Ar mai fi ceva. In momentul in care primul volum se indrepta spre pre-press, mi-a venit ideea sa-i spun In sangele tatalui. Suna mai bine. Imaginatia nu are limite. Doar ca, in cele mai multe cazuri, se lasa asteptata.

 Ciprian Mitoceanu

Nota editorului: Romanul In singele tatalui va fi lansat simbata, 2 iunie, in cadrul Tirgului de carte Bookfest, in prezenta autorului, la standul Millennium Books.