Un miros inecacios de cetina arsa, un strat gros de fan pe jos, ba nu e fan, sunt ace de pin, lungi si verzi, o mie de lumanari aprinse pe dusumea, aveti grija sa nu calcati in ele, in aer un fum dens. Un cantec molcom, monoton, acelasi ca dincolo, in casa capeteniei. Toba, fluier, chitara si acordeon, repetand cateva masuri la nesfarsit. Si cotcodacitul unei gaini disperate dupa ultima clipa de viata.
Suntem in biserica. Biserica catolica din San Juan Chamula. N-am voie sa fac poze, dar e mai bine, daca as avea as rezolva rapid problema detaliilor si as fi libera sa uit ce-i in jur, lasand cardului de memorie sarcina de a tine minte. Asa, n-am de ales. Ma simt ca orbii care, in lipsa vazului, incep sa auda si sa simta cum oamenii intregi la simt nu o fac. Si mie-mi lipseste un organ senzitiv: aparatul foto.
Biserica n-are banci, nici n-ar avea cum, cu tot ce e pe podea. Imediat cum intri, pe stanga, e un fel de car. Pe laturi, de o parte si de alta a navei, statui de sfinti. Si cruci in fata sfintilor.
Un catolicism dupa reteta mayasa
Trag adanc in nari fumul cu iz de cetina, imi e cunoscut si totusi nu prea. Inaintez pe patura de ace de pin, ma opresc in fata unui sfant, ocolind lumanarile risipite pe podea, si imi aduc aminte ce ne spusese Cesar cu cateva ore mai devreme. Iesisem din casa sefului religios, buimaci. Nu asteptasem sa se termine ritualul zeului ploii, oricum la cat reusisera sa inlocuiasca din ramurile de pe cadru se preconiza sa mai dureze cateva ore bune.
Tot satul era plin de cruci. Mirosea a munte si senzatia pe care ti-o creeau crucile de la fiecare raspantie era si ea de cunoscut, si totusi nu prea. Ne-am inchipui ca crestinismul are radacini solide aici. Da, e o greseala comuna, ne-a explicat Cesar, si, la drept vorbind, au mai facut-o si cativa antropologi inaintea noastra. In plus, cand sunt intrebati, locuitorii insisi se autodefinesc drept catolici. Dar, de fapt, crucea e si un simbol mayas. Cand spaniolii au venit in Mexic, era deja aici. Ultimul preot cu adevarat catolic, caci comunitatea a fost convertita la un moment dat, a fost omorat de sateni pe undeva prin anii ’60. De atunci putini s-au incumetat sa vina cu ganduri misionare. Iar catolisicmul e modificat dupa reteta locala.
Nimic nu e la intamplare. Totul e porumb
Melodia continua sa se auda in surdina, gaina aia si-a dat duhul de mult, fumul incepe sa-mi usture ochii si mi se face din ce in ce mai cald de la sutele de lumanari din jur. Cesar ne talmaceste locul si oamenii, are vocea joasa, sa nu deranjeze sfintii din priveghere, dar explicatiile ajung la mine in franturi. Statui cu oglinda pe piept venerate ca zeitati, lumanari multicolore, sticle de Fanta si Coca-Cola aduse ca ofranda sfintilor, vraci, ritualuri de vindecare, oua si gaini sacrificate in biserica. Incantatii samanice in cinstea sfantului Ioan Botezatorul, Iisus pe un loc secundar, simboluri. Fiecare detaliu are o semnificatie aici, de la culoarea lumanarilor la fssss-ul din bauturile carbogazoase, de la punctele cardinale la podoabele statuilor. Nimic nu e la intamplare.
Cheia e porumbul. Popoarele pre-columbiene traiau cu credinta ca suntem facuti din porumb. E materia primordiala, lumea e porumb. Si porumbul vine in patru culori: alb, galben, rosu si negru. Sunt culorile pe care le gasim la lumanari, la versiunile de Fanta care sunt date sfintilor, la ornamentele din altar. Nimic nu e la intamplare. Totul e porumb. Noi suntem porumb. Si fumul asta e porumb.
Ies afara, nauca, sperand in zadar ca aerul curat sa-mi limpezeasca mintea. Nu-mi revin. O fi oboseala de azi-noapte, o fi mirosul cunoscut-si-nu-prea de munte, or fi sutele de lumanari emanand o caldura dogoritoare, o fi cotcodacitul speriat al gainii gatuite de dinauntru. Sper ca cel pentru care a fost sacrificata sa se faca bine. Nu-mi revin, dar am o revelatie. Imi aduc aminte ca porumbul e una dintre putinele plante care s-a pretat la domesticire pe continentul asta unde varietatea resurselor de hrana comestibila era atat de mica, si ma frapeaza coerenta dintre miturile oamenilor de aici si lumea care ii inconjoara.
Il inteleg in sfarsit pe Cesar: daca ne respectati, sa nu ne convertiti.
Exilatii. Un epilog
Azi dimineata, prin fata noastra trecuse o femeie, si Cesar ne-a atras atentia asupra fustei ciudate de un negru intens, de lana, cam ca o cerga de la noi, infasurata stangaci in jurul mijlocului. E portul traditional al satului, in satele vecine se poarta fuste de bumbac. Dar Cesar, portul asta l-am mai vazut undeva. Si nu aici in sat, ci la San Cristobal azi dimineata. A, da, sunt exilatii…
Prin anii ’70, am aflat ulterior, o parte importanta a locuitorilor satului, cateva mii, au fost expulzati din sat. Se convertisera la neo-protestantism. De atunci duc dorul Chamulei, dar de intors nu se vor mai intoarce.
Cateva informatii despre San Juan Chamula:
In timpul excursiei, am mai aflat cateva lucruri despre satul asta, pe care nu le-am mentionat pentru ca nu-si aveau locul in postul propriu-zis. Poate sunteti curiosi, asa ca le adaug aici. Mentionez ca din tot ce a povestit Cesar am retinut mai putin de 10%. Nu face nimic, informatiile lipsite de context nu valoreaza mare lucru. Dar ma bucur ca am ramas cu ceva, si a fost una din experientele care m-au determinat sa calatoresc mai departe.
Excursiile la San Juan Chamula sunt facute in general impreuna cu cele la Zinacantan. Sunt doua sate apropiate de San Cristobal, dar foarte diferite intre ele. Chamula este locul unde credintele mayase au supravietuit pana in ziua de azi. Au zei, sunt poligami si nu asculta de oranduirea civila mexicana. Nu stiu daca platesc taxe. Prin contrast, Zinacantan e un sat catolic model. Biserica arata normal, singurul lucru bizar e un afis la intrare, cum ca e interzis sa sacrifici gaini.
