A durat vreo doi ani pina sa reusesc sa imi dresez impulsurile Inspiratiei si sa o las sa se coaca. Tentativele de la inceput aveau, mi s-a spus, o oarecare sclipire – cu toate acestea, de pe atunci stiam ca mai am mult de lucru. Implinisem 15 ani la vremea aceea, de ajuns pentru a constientiza ca scrisul este o arta, nu doar un hobby trecator, menit strict a-mi „astimpara” mie anumite idei.
Am inceput sa iau literatura fantastica in serios citindu-l pe Edgar Allan Poe. Imediat ce am parcurs povestile sale, am realizat motivul pentru care tentativele mele de paranormal romance erau destinate sa ramina doar niste tentative. Cind „Moshul SF”, Stefan Ghidoveanu, mi-a dat sansa sa scriu un text pentru binecunoscutele sale 1001 de scorneli, am inteles ca venise, pentru mine, un moment de cumpana, in care se putea naste Viitorul. Si chiar s-a nascut; calcind pe urmele uriase ale lui Victor Frankenstein, Creatia mea s-a ivit frageda si inca tematoare – Pedeapsa, o povestire despre cambion, progenitura unei vrajitoare si a unui demon. Desi aflata abia la inceputul drumului pe care au pasit idolii mei, am simtit atunci ca asta era ceea ce trebuia sa fac – sa scriu gotic, si nu unul oarecare, ci unul cit mai apropiat, ca valoare si stil, de goticul „adevarat”, de goticul clasic. Stiu, vise, ambitii… Dar cum am putea atinge un ideal, daca nu am tinde spre acesta?
Am continuat cu povesti dedicate creaturilor noptii (intentionez sa le reunesc, in viitorul apropiat, intr-un volum intitulat, deocamdata, Creaturi si CREATURI), fiecare noua realizare aducindu-ma, o simteam, tot mai aproape de ceea ce imi doream atit de tare, si anume de o poveste gotica care sa ma reprezinte pe deplin si care sa fie atit de reusita pe cit imi doream sa fie… Nerabdatoare –asa mi-e firea! –, nu am putut astepta si am decis sa arat lumii ce mai scriu, sa incerc sa vad cum rezoneaza publicul la noua cale pe care apucasem. Profesionistul Mircea Pricajan mi-a primit scrierile in prestigioasa revista Suspans, ceea ce am considerat a fi mai mult decit o incurajare – o confirmare a faptului ca facusem o alegere buna trecind pe acest gen, iar de aici pina la povestea din antologie nu a mai fost decit un pas…
Ca majoritatea ideilor mele, si aceea a prozei gotice concretizate in Fratii de Saint-Yves a inceput vizual, intr-o invalmaseala de imagini aproape cinematografice. Un castel, doi frati iubitori de studiu si de singuratate, peisaje deprimante vazute prin ochii unei fete care abia incepe sa cunoasca, sa inteleaga si sa infrunte lumea inconjuratoare, misterele acesteia, esenta firii umane, curiozitatea ei, si multe altele.
Substratul filosofic al textului se voia mai pregnant la inceput – imi imaginasem povestea, intr-o prima faza, sub forma unui studiu realist cu tente de etica teleologica, mai exact o reprezentare de eudemonism teologic. Imediat insa ce am primit invitatia de a participa la o antologie gotica, ideea mi s-a concretizat in forma pe care o consider, acum, a fi tocmai cea mai potrivita. Am „vazut” dintr-odata toata actiunea – intr-un fel, a fost ca si cum as fi trait chiar eu povestea, intr-o alta viata.
Spun asta pentru ca eroina intimplarilor zugravite in Fratii de Saint-Yves, eroina care sper sa va devina si voua draga, este un personaj foarte apropiat de sufletul si de trairile mele. Aceia care ma cunosc vor remarca in unele gesturi ale tinerei anumite similitudini certe, iar cei care nu ma cunosc, ar putea ajunge sa ma cunoasca, analizind in detaliu caracterul si comportamentul fetei.
Cit despre personajul principal masculin din povestea mea, si el este inspirat de o persoana reala. Poate suna pueril, poate suna evident – unii cititori se vor intreba de ce ar alege un scriitor sa infatiseze o persoana deja existenta. Ar putea chiar gindi ca scrierea de sub ochii lor reprezinta un simplu act de mimesis. Dar nu este deloc asa. Catharsisul porneste si el din mimesis. Ceea ce transforma catharsisul in arta pura, este tocmai acel „declic” care il desprinde din mimesis. Mai mult, arta dintr-o poveste ce are radacini in realitate este definita nu numai de intorsatura situatiei sau de mestesugul scriitorului, ci si de acele Idei, acel „ceva” constituind „suisul sufletului catre locul inteligibilului”, dupa cum spunea Platon. Ideea, in ultima instanta, face (sper eu…) din povestea pe care am scris-o aici o manifestare de catharsis – deoarece Binele si Raul sint ilustrate intr-o maniera daca nu inedita, cel putin surprinzatoare pentru o societate desacralizata. Astfel si cele doua personaje principale se desacralizeaza involuntar, intr-o incercare de a dobindi si de a imbratisa cunoasterea.
Am dorit sa stiu, eu, tinara scriitoare, ce este Raul, cum se manifesta acesta. Am citit filosofie si teologie pentru a gasi raspunsul. Am plecat dezamagita dinspre aceste domenii, imbratisind un alt domeniu, pentru ca altfel nu as putea sa il numesc – domeniul goticului. Aici nu te confrunti, tu, ca cititor, cu anumite idei cunoscute si general aplicate, ci te intilnesti chiar cu scriitorul, cu temerile lui. Goticul este, in cele din urma, locul unde fiecare dintre noi ajunge sa infrunte cele doua „valori”, iar cel care le aduce in discutie nu are conceptiile deja „corupte” de anumite convingeri; daca in scrierile lui Augustin poti gasi intrebari, in gotic poti gasi, de cele mai multe ori, raspunsuri. Am cautat asadar aici si aceasta tema a Raului, dar si a fratelui sau, Binele, pentru a le putea intelege. Sa existe Rau absolut? Ori Bine absolut? Daca da, de ce acesta din urma nu se manifesta, iar daca nu, cit Rau ar putea sa se gaseasca intr-un Bine… si oare nu ar transforma aceasta Binele in ceva iremediabil alterat? Intrebari peste intrebari si raspunsuri peste raspunsuri – dar, nici chiar printre raspunsurile oferite de gotic, nu am gasit in aceasta chestiune unul multumitor pe deplin.
In ignoranta mea pur omeneasca, mi-am propus atunci sa imi creez o viziune proprie, personala, despre natura si mijloacele prin care actioneaza Raul, si sa raspund, in acelasi timp, la o intrebare care ma macina de cind am inceput sa gindesc: daca si Raul si Binele exista, de ce apare Binele mai mereu infrint? Si unde l-am putea gasi pe acesta, daca l-am cauta cu adevarat?
Astfel, am dorit sa evit clisee de tipul „liber arbitru”, „soarta”, „determinism” (care sint intotdeauna legate de Bine si de Rau, intr-o masura mai mare sau mai mica). Sint de parere ca nu exista om care sa nu isi fi pus intrebari privind propria existenta. Asa ca am incercat, in stilul meu tipic, sa raspund acestor intrebari, urmind calea indicata de gotic, totodata incercind sa transmit un mesaj pe care vi-l las cu drag, voua, cititorilor, spre deslusire. Si, de ce nu, poate veti gasi mai multe sensuri acestei povesti, cum si eu am gasit indata ce am citit si recitit textul asternut pe hirtie, de parca, inconstient, as fi descoperit astfel raspuns pina si pentru intrebarile pe care inca nu mi le pusesem.
Imi doresc ca Fratii de Saint-Yves sa reprezinte pentru cititor ceea ce reprezinta pentru mine – mai mult decit o poveste gotica, si anume chiar Povestea Gotica cu litere mari, acea Poveste Gotica in care fiecare dintre noi isi gaseste rostul, isi intelege propriile resorturi ascunse; acea Poveste care la fiecare recitire mai lasa sa ii scape cite o semnificatie surprinzatoare, si sub a carei influenta cititorul ramine suficient de multa vreme pentru a vorbi si altora despre ea, ori pentru a si-o aminti in variate momente de-a lungul vietii. Stiu, imi doresc foarte mult – dar am pus atita suflet in aceasta poveste, am incercat atit de tare sa le ofer cititorilor ceea ce eu cautam (si ceea ce, vreau sa cred, cautau si ei…), incit nu pot sa nu imi doresc aceasta. Mai ales ca, atunci cind scriu, imi simt intotdeauna cititorii alaturi.
Pentru a conchide, sper sa va bucurati de povestea pe care m-am straduit sa v-o ofer, o poveste menita a ne face pe toti sa nu ne mai simtim atit de neputinciosi in fata vietii, in fata Raului latent din orice fiinta din jurul nostru, dar si din noi.
O introspectie gotica si o explorare a sinelui, Fratii de Saint-Yves va va purta spre adevar, spre cunoastere…
