Da, stiu ca am ramas in urma cu povestirile despre calatorie. Insa simt ca, mai intai de toate, trebuie sa va scriu despre altceva. Sau altcineva. Abia ajunsi Canada am intalnit, nu intamplator credem noi, niste oameni minunati.
Gazdele noastre din Montreal ne-au trimis un sms cu un numar de telefon al unui roman din Toronto. Loc unde sa tragem aveam deja, insa am sunat la acel numar pentru ca vrem sa cunoastem cat mai multi oameni “din locurile acestea”. Ne raspunde Cristian. Ne cunoastem intr-o parcare din Toronto, dupa o lunga calatorie cu metroul. Ne invita la el acasa, unde ii cunoastem familia si unde sunt adunati si cativa prieteni, tot romani. Aflam din povestile oamenilor plecati departe de tara. Si suntem invitati a doua zi la “Campul Romanesc”.
Ce este Campul Romanesc? Este un vis vechi, de zeci de ani, al romanilor plecati departe de Romania. Visul de a avea, cu ei, o particica de tara. O parcela de pamant, cumparata undeva departe de oras, intre un lan de culturi si o padure.
Acolo se gaseste o sala de festivitati, o troita, un mini-muzeu romanesc, o biblioteca plina de carti romanesti. Si mai ales, se aduna romani din toate zonele apropiate. In perioada 9-14 iulie a avut loc “Saptamana culturala a Campului Romanesc”.
Pe parcursul a 6 zile, oamenii au putut asculta prelegeri in limba romana, pe diferite subiecte, de la “Actualitatea lui I.L. Caragiale – 100 de ani de la moartea sa” la “Psaltirea apocrifa a dreptului Iov”, de la discutii despre celulele STEM si pana la discutii despre Basarabia si Moldova.
Cand am ajuns noi era in toi banchetul de final si lumea asculta muzica si poezii.
Pe margine erau tablouri dar si reviste si ziare romanesti (unele foarte vechi).
Da, este poate un loc vechi, peste care au trecut anii, insa este un loc viu. Viu datorita vechilor domni romani ce te privesc de pe pereti. Stefan, Mihai, Mircea. Dar si domnul Eminescu, Caragiale, Bacovia. Regele Carol I, dar alaturi vedem si fotografiile lui Antonescu si chiar a lui Codreanu, “Capitanul” (se spune ca primii romani, cei care au pus bazele acestei comunitati erau fosti legionari, fugiti pe noul continent dupa ce in Romania s-a asternut noaptea comunismului).
Alaturare ciudata pentru unii. Dar, indiferent de anumite decizii, mai mult sau mai putin inspirate, indiferent de curente si apartenente, totusi toti acesti oameni au avut un punct, macar unul, comun: au fost patrioti, au iubit neamul romanesc. Astfel, alaturarea lor, pe acesti pereti, sub drapelul romanesc nu pare deloc nepotrivita. La fel cum aici, olteni, maramureseni, muntenti, moldoveni si (odata cu venirea noastra) si bucovineni, au toti loc si respect.
De altfel, sa iti arborezi steagul (cu mandrie) si sa dezbati teme “arzatoare” (a la Poiana lui Iocan) nu este un lucru iesit din comun aici. Romanii de aici, poate fac ceva ciudat pentru noi, cei din tara, dar nu sunt cu nimic mai diferiti de canadienii care isi arboreaza steagul frunzei de artar in fata casei. Si sunt foarte multi cei care fac asta.
Festivitatile s-au terminat, iar oamenii s-au strans in grupulete si dezbat diferite teme. Este revigorant sa auzi cu cata pasiune si sinceritate se discuta teme care, in tara, sunt luate in deradere sau sunt doar subiect de balacareala. Dar noi aici nu facem politica. Ramanem doar cu o idee generala ca se dezbate (eficient sau nu, dar optimist) cum s-ar putea imbunatati lucrurile. Si cu sentimentul cald de a fi vizitat un astfel de loc.
A fost o seara frumoasa, aproape de Romania, inainte de a ne continua drumul catre Nord- Vest.
