Dupa cum indica si numele, arta minimalista se refera la lucrari care sunt construite folosind un minimum de elemente , scapand de tot ceea ce nu este esential. Motto-ul acestei miscari este simplitatea si de aceea se recurge la materiale industriale , ordinea in serie si obiectivitatea piesei de arta. Spre deosebire de majoritatea artistilor moderni, ei nu cauta sa genereze gandire critica sau sa stabileasca sloganuri, ei vor doar sa exploreze naturaletea si puritatea obiectelor .
Se dedica realizarii de sculpturi, gen care parea epuizat, dar pe care au reusit sa-l reinvie propunand o experienta vizuala in care predomina relatia cu spatiul si locuibilitatea acestuia .
Cum a aparut minimalismul?
Miscarea a aparut in anii 1960 in Statele Unite si a fost formata dintr-un grup de tineri artisti care sperau sa inoveze prin simplitate.
In acei ani , Pop Art a dominat scena artistica si a facut-o prin exces, culori si saturatie de informatii. Ca raspuns, aceasta noua tendinta a sustinut natura obiect al artei si o expresie austera si sobra.
Unul dintre cele mai interesante lucruri despre nomenclatura sa este ca termenul a fost inventat in 1965 de catre filozoful artei, Richard Wollheim, pentru a se referi la modul in care arta a fost simplificata de-a lungul anilor. Paradoxal, in analiza sa, el se referea la artisti care nu sunt legati de aceasta tendinta.
Desi nu a fost bine inteles la inceput cat de artistic a fost minimalismul, de-a lungul anilor s-a impus in special in arhitectura si design. De asemenea, s-a extins si in alte domenii precum muzica si a ajuns chiar sa fie inteles ca un mod de viata.
Caracteristici
Prezenta spatiala
Ceea ce caracterizeaza arta minimalista este transferul de la peretele plat in spatiul deschis al salii de expozitie. Din aceasta cauza, geneza oricarei lucrari va fi strans legata de locatia acesteia.
Intr-adevar, ideea este de a genera un impact asupra santierului in care sunt instalate, precum si asupra celor care vor asista la expozitie si vor ocupa acea zona.
Importanta obiectului
Aceste tipuri de lucrari sunt definite prin simplitatea lor. In acest fel, artistii aleg sa acorde prioritate obiectelor care reusesc sa invadeze spatiul prin dimensiunea si amenajarea lor, precum si prin utilizarea materialelor industriale precum lemnul si otelul.
Ele se concentreaza pe forme geometrice si in serie care resping fundamentele sculpturii moderne, deoarece nu se refera la nimic intr-un mod simbolic sau metaforic. Este vorba despre privilegiarea obiectului in sine, fara o ideologie sau metafizica asociata.
Schimbarea rolului privitorului
Arta moderna a pledat pentru un public lucid care sa interactioneze si sa analizeze opera. Pe de alta parte, pentru minimalisti nu mai este nevoie de a reflecta asupra sensului a ceea ce se observa, ci este vorba de a percepe esantionul in mod obiectiv si de a simti modul in care acesta afecteaza spatiul de locuit al privitorului.
Fundalul miscarii
Frank Stella
In anii 1950, artisti precum Robert Rauschenberg (Statele Unite ale Americii, 1925 – 2008) si Jasper Johns (Statele Unite ale Americii, 1930), au inceput sa propuna lucrari in care predominau elementele manufacturate. Astfel, au incetat sa mai faca picturi si s-au concentrat pe crearea unor piese care favorizeaza natura obiectului si mesajul acestuia.
Din acest motiv, au recurs la utilizarea de instalatii cu mesaje aluzie la consum si cultura populara nord-americana, facand cu ochiul Pop Art , dar indepartandu-se de ea prin favorizarea simplitatii.
Urmatorul pas a fost facut de Frank Stella (Statele Unite ale Americii, 1936) cu seria sa de Black Paintings. In ele predomina simplitatea, planeitatea si negarea oricarei referiri la reprezentare.
Din acest motiv, a revenit la forme elementare, pictand dungi negre si urmand un tipar, lasand panza vizibila in zonele in care a ramas spatiu. Aceasta din urma a fost o incercare de a reveni la materialitatea picturii, factor care va fi foarte important pentru minimalisti.
Stella a impartit un studio cu Carl Andre, unul dintre marii reprezentanti ai miscarii minimaliste si, fara indoiala, abordarea partenerului ei a servit drept inspiratie pentru sculpturile ei geometrice.
Exponenti principali
Dan Flavin (1933 – 1996)
In 1963, Flavin a expus „Diagonala din 25 mai (pentru Robert Rosenblum)” si a devenit un reper in arta contemporana. Cu acest gest simplu, el a demonstrat ca arta poate fi redusa la expresia ei minima, prin utilizarea obiectelor industriale si nealterandu-le structura sau functionalitatea.
Adica a luat doar elemente pe care le-a aranjat in spatiu intr-un mod schematic si, in ciuda faptului ca nu a urmarit nicio intentie simbolica, acel act a continuat sa functioneze ca expresie artistica.
Potrivit viziunii sale, lucrarea era capabila sa se reprezinte singura si nu avea nevoie de mari declaratii. De asemenea, a negat orice caracter mistic in piesele sale, pe care le-a numit propuneri si obiecte-imagine.
„Diagonala din 25 mai (pentru Robert Rosenblum)” Restul lucrarii sale a fost dezvoltat in intregime prin instalatii in care a folosit tuburi de neon colorate pe care le-a amestecat in diferite moduri.
In considerentele sale au fost foarte importante aspectele arhitecturale ale locurilor in care a expus. Pentru el, juxtapunerea dintre spatiu si lampi a fost vitala, deoarece a creat jocuri de lumina in care spectatorii se puteau simti transferati intr-o atmosfera de senzatii variate.
Sol LeWitt (1928 – 2007)
S-a dedicat lucrului cu structuri geometrice si monocrome, realizate din materiale industriale precum aluminiu, otel si blocuri de ciment.
Propunerea artistica a fost in schema secventiala, intrucat, strict vorbind, executarea ei materiala putea fi realizata de oricine. In acest fel, obiectul fizic este secundar conceptiei lui LeWitt, bazata pe calcule matematice si consideratii spatiale.
In 1964 a expus „Estructura negra, abierta de pie”, o sculptura care contrazice tot ce se asteapta de la creatia unui artist. In ea, el se joaca cu ideea de economie a mijloacelor prin purism structural si prezinta o piesa cu linii drepte care este mai aproape de productia manufacturata decat de o opera de arta.
Carl Andre (1935)
Sculptura mea impartaseste cu stiinta si tehnologia un interes ireprimabil pentru caracteristicile intrinseci ale materialelor.
Un alt dintre marile referinte ale miscarii minimaliste a fost Carl Andre, care a inteles „sculptura ca loc”. Incepand din 1960, a inceput sa realizeze seria sa elementara in care a folosit materiale prefabricate, elemente repetate si s-a limitat la realizarea lucrarilor cu modele de baza.
In 1969 a expus „Smooth Steel and Magnesium”, alcatuit dintr-un patrat de 36 de metri, din placi de otel si magneziu, asemanator unei table de sah. Aceasta piesa facea parte dintr-o serie in care incercam sa examinez optiunile oferite de diferite metale.
Ceea ce era interesant la viziunea lui a fost relatia pe care a stabilit-o cu spatiul expozitional. Din acel moment a inceput sa ia pamantul ca referinta in productia de lucrari plane instalate pe podea.
Asadar, a pus arta ca pe o creatie care isi insuseste locul prin placi metalice patrate, dispuse in formatiuni liniare sau patrulatere, cu aspect aspru si opac. Scopul sau a fost sa recunoasca materialul pentru ceea ce este si sa arate obiectul de arta ca parte intrinseca a spatiului.
Eva Hesse (1936 – 1970)
Cand lucrez, ma intereseaza doar calitatile abstracte: materialul, forma pe care urmeaza sa o ia, dimensiunea, scara, directia din care provine, pozitia sa in raport cu tavanul sau pavajul.
Ea a fost una dintre cele mai dinamice artisti ai miscarii, datorita utilizarii materialelor usoare si ieftine, cum ar fi tifon, ata, tesaturi, plasa, latex si fibra de sticla.
In prezent este amintita pentru incercarea ei de a depasi arta pana la limite necunoscute, din moment ce a ajuns sa proclame dorinta de a face o non-arta care sa nu fie conotativa sau antropomorfa.
De fapt, opera sa nu avea niciun mesaj de transmis si nu exista nicio teorie subiacenta, el voia doar sa exploreze posibilitatile materialelor. Din acest motiv, s-a concentrat pe economia mijloacelor, pe langa caracterul literal si obiectiv al propunerilor sale artistice.
In „Accession III” din 1967, el a construit un cub de metal deschis in partea de sus si a facut gauri in care a introdus tuburi de plastic, dand aspectul unei tesaturi dense.
A vrut sa studieze si fragilitatea materialelor, ca in lucrarea sa „Eventual” (1970). In ea, a expus opt panouri din fibra de sticla si latex, atarnate de la tavan pana la podea in paralel, formand un unghi drept cu peretele.
Spre deosebire de contemporanii sai, fabricarea pieselor sale nu avea aproape nimic industrial, intrucat le coasea, lega si manipula in moduri foarte simple.
Donald Judd (1928 – 1994)
A fost unul dintre marii pionieri ai grupului in a profita de posibilitatile tehnicilor de productie industriala. Astfel, a comandat fabricarea unor obiecte geometrice pe care le-a aranjat in serie, evitand orice subiectivitate sau trasatura personala.
A cautat sa investigheze crearea unor piese identice si aliniate, jucandu-se cu relatia pe care o stabilesc cu locul pe care il ocupa si il modifica.
In acest fel, a combinat materiale de diverse culori precum lemnul, metalele si acrilurile in instalatii minutioase care pareau sa se supuna designului mai mult decat ideii de obiect artistic.
In 1969 a expus aceasta lucrare alcatuita din 10 unitati patrate dispuse una peste alta, propunand obiectivitate absoluta fara a-i da nici macar un nume. Judd a vrut ca privitorul sa „simta” spatiul si modul in care formele din el il modeleaza.
