Nu sunt deloc un mare fan al benzilor desenate cu supereroi, nici macar al celor create de Neil Gaiman sau care il au ca personaj pe Harap-Alb.
Le-am incercat pe toate si mai mult de 10 pagini nu am putut parcurge. Sunt mai degraba un copil al lui Mac, Pic si Punepiedici, Tintin sau Pif si Hercule, decat al lui Batman sau Superman. De fapt, nu consider ca am citit sau vizionat decat doua creatii cu supereroi care sa-mi fi placut cu adevarat: Watchmen de Alan Moore si Dark Knight in regia lui Christopher Nolan. Cu toate acestea, nu am ezitat nici macar un minut in a ma apuca de The Violent Century de cum mi-a sosit pe cititorul electronic, pentru ca dupa Osama, romanul castigator al premiului World Fantasy din 2012 si dupa vreo 20 de povestiri foarte reusite, am ajuns sa am incredere totala in ceea ce scrie autorul israelian; sunt convins ca poate face sa fie interesanta pentru mine orice tema alege sa abordeze in scrierile sale.
In centrul romanului sta relatia dintre Oblivion și Fogg, care timp de cateva zeci de ani au luptat pentru Marea Britanie in mai toate conflictele in care aceasta a luat parte, direct sau indirect. Relatia lor a incetat insa brusc in momentul in care Fogg s-a retras din Birou si a disparut in ceata, atat la propriu cat si la figurat. The Violent Century incepe cu reuniunea misterioasa dintre Oblivion, Fogg si fostul lor sef, The Old Man, reuniune care le da prilejul sa rememoreze atat istoria secolului XX, cat si evenimentele dramatice care i-au adus impreuna, pentru ca apoi sa-i desparta.
Multa lume compara The Violent Century cu cartea lui Ian Tregillis, Bitter Seeds. Insa asemanarile sunt superficiale pentru ca, daca Tregillis incearca sa explice istoria Razboiului Mondial printr-o participare secreta si conspirativa a unor supereroi (lucru care face de fapt al Doilea Razboi Mondial mult mai putin interesant), Lavie Tidhar creeaza o intreaga istorie alternativa in care, alaturi de armatele britanice, americane, germane sau sovietice, au luptat si multi supereroi. Este o istorie alternativa foarte asemanatoare cu ceea ce face Alan Moore in Watchmen. De fapt, Violent Century face pentru al Doilea Razboi Mondial cam ceea ce a facut Watchmen pentru Razboiul Rece.
Acesti super-eroi nemuritori sunt o oglinda a ceea ce s-a intamplat cu omenirea in secolul XX si sunt sinonimi cu toti combatantii din multitudinea de conflicte aparținand secolului trecut. Ca si supereroii din The Violent Century, al caror corp nu imbatranește, omenirea este nemuritoare, nu a pierit o data cu nici unul dintre razboaie, dar, tot ca si supereroii, specia umana s-a schimbat profund si s-a diminuat cate putin cu fiecare din tragediile celui mai sangeros secol din istorie.
Daca Tidhar ar fi spus aceasta poveste intr-un mod liniar, atunci ar fi inceput cu copilaria in care Fogg isi descopera puterile, apoi ar fi continuat cu școala in care a invatat sa le foloseasca, cu razboaiele la care a participat si ar fi sfarsit cu consecintele lor devastatoare. Insa Lavie Tidhar nu alege calea usoara, ci pe aceea, mult mai reusita, prin care sparge acest fir narativ liniar in sute de momente, care sunt folosite de Fogg din prezent, pentru a da explicatie si substanta memoriilor sale. Practic, alunecam aproape imperceptibil intre prezent, 1929, 1944, 1936 sau 1965.
La realizarea acestui efect minunat de alunecare in memorie, ajuta si lipsa totala a liniilor de dialog, dar si naratorul, care ne face complici la tot ceea ce se intampla, care imprima tonului cartii o voce foarte realista, densa si intunecata, aproape ca de documentar. Stilistic, The Violent Century este unul dintre cele mai interesante romane pe care mi-a fost sa le citesc. Desi nu este deloc o lectura usoara, ci una care cere efort din partea cititorului, The Violent Century este una dintre cele mai satisfacatoare si mai plina de minunatii carti din ultimii ani.
