Studentii din sistemele politice se lupta cu un subiect care este astazi in continuu flux. Ei trebuie sa se ocupe nu numai de procesele majore de crestere, descompunere si descompunere, ci si de un ferment continuu de adaptare si ajustare. Amploarea si varietatea schimbarilor care au avut loc in sistemele politice ale lumii incepand cu inceputul secolului al XX-lea sugereaza dimensiunile problemei.
Marile imperii s-au dezintegrat; statele nationale au aparut, au inflorit pe scurt si apoi au disparut; razboaiele mondiale au transformat de doua ori sistemul international; noile ideologii au maturat lumea si au zguduit grupurile stabilite de la putere; toate cu exceptia catorva tari au cunoscut cel putin o revolutiesi multe tari doua sau mai multe; politica interna din fiecare sistem a fost contorsionata de conflictele sociale si de criza economica; si peste tot natura vietii politice a fost schimbata de forme noi de activitate politica, noi mijloace de comunicare in masa, extinderea participarii populare la politica, cresterea noilor probleme politice, extinderea domeniului de activitate al guvernului, amenintarea nucleara razboi si nenumarate alte evolutii sociale, economice si tehnice.
Cauze de stabilitate si instabilitate
Desi este posibil sa se identifice o serie de factori care, evident, au o mare legatura cu dezvoltarea si schimbarile contemporane ale sistemelor politice mondiale – industrializare, cresterea populatiei, ,,revolutia cresterii asteptarilor” in tarile mai putin dezvoltate si tensiunile internationale. –Nu exista o teorie convenita care sa explice cauzele schimbarilor politice. Unii oameni de stiinta sociali au urmat-o pe cea a lui Aristotelconsidera ca instabilitatea politica este in general rezultatul unei situatii in care distributia bogatiei nu corespunde cu distributia puterii politice si au facut ecou concluziei sale ca cel mai stabil tip de sistem politic este unul bazat pe o clasa mijlocie mare. Altii au adoptat teorii marxiste ale determinismului economic care considera ca orice schimbare politica este rezultatul schimbarilor in modul de productie. Altii s-au concentrat asupra guvernarii elitelor si a compozitiei lor si au vazut in instrainarea elitei fata de masa cauza principala a revolutiilor si a altor forme de schimbari politice violente.
In discutia care urmeaza, se face o distinctie intre sistemele politice instabile si stabile si se incearca sugerarea unor modalitati de intelegere a proceselor de dezvoltare si schimbare politica.
Sisteme politice instabile
In epoca moderna, marea majoritate a sistemelor politice mondiale au experimentat o forma sau alta de razboi intern care a dus la prabusirea violenta a guvernelor la putere. Anumite situatii de criza par sa creasca probabilitatea acestui tip de defectiune. Razboaiele si, mai ales, infrangerile militare nationale au fost decisive in determinarea multor revolutii. Comuna de la Paris din 1871, revolutiile rusesti din 1905 si 1917, rasturnarea de catre Hitler a Constitutiei de la Weimar din Germania si revolutiile din China au avut loc in urma dezastrelor militare nationale. Multi factori intr-o astfel de situatie, inclusiv ieftinirea oamenilorviata, dislocarea populatiei, disponibilitatea gata de arme, dezintegrarea autoritatii, discreditarea conducerii nationale, a raritatii materiale, si un sentiment de mandrie nationala raniti, contribuie la crearea unei atmosfere in care radicalulschimbarile politice si actiunile violente in masa sunt acceptabile pentru un numar mare de oameni. Crizele economice sunt un alt stimul comun pentru focarele revolutionare, deoarece produc nu numai presiunile evidente de lipsa materiala si lipsa, ci si o amenintare la adresa pozitiei sociale a individului, un sentiment de nesiguranta si incertitudine in ceea ce priveste viitorul si o agravare a relatiilor printre clasele sociale. O criza economica nationala severa functioneaza, la fel ca un dezastru militar, pentru a discredita conducerea existenta si regimul actual. Un alt factor declansator este izbucnirea revolutiilor in alte sisteme politice. Revolutiile au tendinta de a se raspandi: Revolutia spaniola din 1820 a avut repercusiuni in Napoli, Portugalia si Piemont; Revolutia franceza din iulie 1830 a provocat focare similare in Polonia si Belgia; Revolutia rusa din 1917 a fost urmata de o duzina de alte revolutii; iar miscarile coloniale de eliberare din Africa, Asia de Sud-Est si din alte parti dupa cel de-al doilea razboi mondial par sa fi implicat o reactie in lant similara .
Situatiile de criza testeaza stabilitatea sistemelor politice in moduri extrem de revelatoare, deoarece pun cerinte extraordinare conducerii politice, structurii si proceselor sistemului. Intrucat calitatea conducerii politice este adesea decisiva, acele sisteme care ofera metode de selectare a liderilor abili si de inlocuire a acestora prezinta avantaje importante. Desi abilitatea de conducere nu este garantata de nicio metoda de selectie, este mai probabil sa se gaseasca acolo unde exista concurenta libera pentru functiile de conducere. Disponibilitatea metodelor stabilite de inlocuire a liderilor este la fel de importanta, daca nu chiar mai importanta, deoarece rezultatul crizelor este adesea rusinarea liderilor de la putere si, daca acestia nu pot fi inlocuiti cu usurinta, functia lor continua poate discredita intregul regim. Rezistenta si hotararea elitei conducatoare sunt, de asemenea, importante. Se spune adesea ca o elita unita, care crede cu tarie injustitia pentru propria cauza si hotarata sa foloseasca orice masura pentru a-si mentine puterea, nu va fi rasturnata. Majoritatea revolutiilor au inceput, nu atunci cand opresiunea a fost cea mai mare, ci doar dupa ce guvernul si-a pierdut increderea in propria sa cauza.
Sisteme politice stabile
Cea mai simpla definitie a unui sistem politic stabil este cea care supravietuieste prin crize fara razboi intern . Mai multe tipuri de sisteme politice au facut acest lucru, inclusiv monarhii despotice, regimuri militariste si alte sisteme autoritare si totalitare. Dupa 1868, in perioada regimului de restaurare sub imparatul Meiji , Japonia a reusit, fara avarii politice majore, sa construiasca un stat industrial si sa dezvolte structuri comerciale care au transformat societatea japoneza traditionala. Aceasta realizare s-a bazat pe dezvoltarea unor tipare centralizate de control politic si pe cresterea unui tip de autoritarismimplicand stapanirea unei elite militare. In mod similar, unele dintre regimurile totalitare ale lumii contemporane au demonstrat o capacitate impresionanta de supravietuire. Cheia succesului lor este capacitatea lor de a controla dezvoltarea sociala , de a gestiona si preveni schimbarea si de a aduce sub directia guvernamentala toate fortele care pot duce la inovatii care ameninta sistemul.
