Sanatate din stup

 

Trebuia sa ma convinga cumva ca nu e doar un capriciu al ei, ca, stia ea bine, tot ce produc albinele inseamna sanatate pentru trup, dar si pentru suflet. Zis si facut! Nimic nu era mai usor pentru ca stupii tronau in gradina, asa incat le era la indemana sa ma familiarizeze cu miraculoasa lume a albinelor.

 

Totul, desigur, trebuia sa devina o joaca atractiva si interesanta, un fel de explorare a unei lumi noi si s-au priceput cum nu se poate mai bine sa-mi dezvolte interesul pentru munca celor mai harnice lucratoare de pe pamant. Si pentru ca totul trebuia sa devina, cum spuneam, o joaca, dragii mei bunici au inceput prin a-mi confectiona costumul de apicultor. Unul pe masura mea – un halat alb ca laptele din cana in care buni imi punea miere dimineata, o palarie-masca cu un voal ca de printesa si niste manusi mici, prinse-n coate cu elastic. Asa mi-au invins spaima de a ma apropia de stup, mi-au dat curaj sa cunosc minunatele fiinte lasate de Dumnezeu, in marea lui bunatate, sa lucreze in folosul nostru. Imi amintesc momentul cand m-am apropiat de stupina pentru prima data, pregatita sufleteste sa cunosc lumea minunata a albinelor – mi-a patruns in urechi zumzetul, acel sunet pe care nu-l voi uita niciodata si pe care, de atunci, il asociez harniciei. M-am apropiat apoi cu oarecare spaima, dar vocea bunicului ma linistea.

 

Fii curajoasa, albinele te vor placea si te vor accepta in preajma lor daca simt ca le iubesti. Si asa a fost pentru ca am intins mainile si au venit sa se aseze increzatoare pe ele. Incet, incet, m-am apropiat de stupi. Ei, asta chiar nu voi uita niciodata – mirosul de miere proaspata mi-a intrat in nari, parca se deschisese, ca prin farmec, in fata mea, un camp plin de flori cu miresme care de care mai incantatoare. A fost primul contact cu lumea minunata a albinelor si, de atunci, am invatat sa le cunosc si sa le apreciez. Revin, de fiecare data, cu mare placere la o stupina, e ca si cum m-as intoarce in copilarie, avand exact trairile de atunci. Astazi stiu ca, in medicina, Aristotel si Hipocate au studiat albina, iar Hipocrate a prescris remedii folosind mierea pentru boli de piele, ulcere, rani, boli respiratorii, febra.

 

Ambrosia, hrana zeilor din Olimp, a fost adesea considerata a fi mierea ce le conferea si longevitate. Apoi, Democrit, filosof si medic grec, a recomandat un regim ce includea miere pentru a prelungi viata si se presupune ca el insusi ar fi trait, datorita acestui elixir, 109 ani. Poate ca si datorita calitatii de a fi dulce, mierea a fost mult timp asociata cu dragostea si face parte dintr-o lunga lista de alimente carora li s-au atribuit puteri afrodisiace. Luna de miere, ca traditie in Europa, este cea in care mirii se bucura impreuna de o perioada dulce, inainte sa inceapa casatoria adevarata.

 

In cosmetica, Cleopatra folosea mierea impotriva ridurilor si pentru un ten proaspat, iar regina Ana a Angliei folosea un preparat secret din ulei de masline si miere pentru faimosul luciu al parului. In fine, Maurice Maeterlinck, poet, eseist si dramaturg belgian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in anul 1911, spunea: Aceasta tainica primavara izvoraste din mierea miraculoasa care nu este altceva decat o raza de caldura transformata odinioara si care, acum, isi recapata forma cea dintai…

Ea tine loc de soare si flori pana cand fratele ei mai varstnic, soarele, strecurandu-si prin portile intredeschise primele mangaieri caldute, va trezi la viata violetele si anemonele si va scoate din toropeala lucratoarele, spunandu-le ca ozonul a pus din nou stapanire pe lume si ca cercul neintrerupt ce leaga moartea de viata a mai facut un ocol in jurul sau si a inviat. Am mai citit ca in Africa, Germania si India, mierea era pusa odinioara pe buzele copiilor pentru a-i inzestra cu intelepciune si fericire. Acum stau sa ma intreb daca nu cumva si buncii mei aveau aceeasi credinta…